Sarmizegetusa Regia

Locul central în panteonul zeităților traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale numelui fiind și Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.). Porphiros, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, opinează că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înțelesul de piele sau blană, explicație inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia, la nașterea sa, ar fi fost înfășat într-o blană de urs. Alte teorii cu privire la înțelesul numelui sau pot fi regăsite la autori precum Matthäus Prätorius și Paul Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac și cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui Zalmoxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui Zamolxis cu o zeitate solară. "Papyrus de Toura", descoperit în anul 1941 la Toura, o localitate situată în apropiere de Cairo, menționează numele zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această confuzie fiind întâlnită la mai mulți autori antici. Hellanicos, contemporanul mai tânăr al lui Herodot, arată în "Obiceiuri barbare": "scitul, fiind robul lui Pitagora, întorcându-se la el în țară, a dat oamenilor învățături cu privire la nemurirea sufletului".

Pestera Polovragi- Sala Piticilor

De unii autori antici este considerat rege și mare preot, discipol al lui Pitagora și deținător al unor cunoștinte care, la vremea respectivă, au făcut ca poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic ce vorbește despre existența pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta povestind cum zeul dac, pe când viețuia printre ai săi, i-a învățat pe aceștia despre nemurirea sufletului.

Lucian Blaga, (în "Getica", în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I, 4,1943, pp. 3-24), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: "Getul nu se ferește să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obțină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înțeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel [...] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însușire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoții geţi, ca și druizii la celți, erau impresionanți meșteri ai magiei."

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalți daci încât, vreme de trei ani, perioada în care s-ar fi retras și ar fi locuit izolat, în niște încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an, povestește autorul grec. Poveștile ce au ajuns până la noi susțin că acest loc ar fi, de fapt, Peșterea Polovragi de astăzi. Dispariția (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de știință de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual inițiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaște "moartea inițiatică", experiență necesară înainte de a întemeia un nou mod de existență (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea "Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit și realitate".

Un alt autor antic, anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoștinte pe care le-a transmis unui grup de inițiați din țara sa o dată cu întoarcerea în patria natală. De asemenea, istorisiri despre el găsim și în lucrările lui Didor și Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un reformator care, pe lângă normele morale impuse poporului său, a lăsat moștenire acestuia și un sistem de legi, care, se pare, ar fi stat la baza amplei reforme sociale și morale din vremea lui Burebista și Deceneu.

...

Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este și Iamblichos care afirmă că "Zamolxis le-a întocmit legile și a îndemnat la bărbație pe concetățenii săi , convingându-i că sufletul este nemuritor..și pentru că a învățat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei".

Pitagora

 Legătura dintre Zamolxis și Pitagora este amintită și de Hesychios din Alexandria, care preia informația de la Herodot: "Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri."

Mircea Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II, precizează că "grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta înseamnă că acest cult al zeului geto-dac comportă credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa ŕ propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zamolxis sclav al lui Pitagora și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important."

Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu manifestări practice în cadrul cultului și al ritualurilor: credința în Zamolxis, resurecția ciclică a zeului suprem (concept asemănător unor credințe egiptene), ritualuri privind "imortalizarea" și inițierea. De asemenea, se pare că muzica avea un rol important în practicile cu caracter religios. Un obicei religios, atestat de o serie de autori, era cel al sacrificării umane ritualice.

Concret, o dată la câțiva ani (Herodot vorbește despre acest ritual ca fiind practicat din cinci în cinci ani) sau în preajma pericolelor, dacii alegeau un mesager, dintre tinerii considerați de înaltă ținută morală, căruia îi încredințau rugămințile catre zeu, după care acesta, la finalul unei procesiuni, era aruncat în sulițe, moartea sa ușoara fiind un semn că zeul le-a ascultat rugile, în timp ce decesul în chinuri ar fi însemnat că Zamolxis nu a primit jertfa. Ritualul jertfei pare să aibă rădăcini în unele practici arhaice indo-europene, care urmăreau obținerea, din partea zeităților, a unor semne de bunăvoință și ajutor în fața pericolelor, a calamităților naturale sau pentru a obține recolte bogate.

Bendis

 Zeitatea supremă, Zamolxis (chtonian) este adeseori confundată cu Gebeleizis (uranian), cel puțin în scrierile lui Herodot. În prezent, caracterul politeist cu tentă henoteistă al religiei geto-dacilor este susținut de tot mai mulți specialiști, monoteismul neavând o susținere științifică solidă, potrivit lui Ioan Marius Grec.

Alți autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate, care-l precedă ca timp, și poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că "Zalmoxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitate lor."  Existența unei zeități supreme, alta în afară de Zamolxis, este susținuta și de faptul că acesta din urmă îi învăța pe daci că o viatță dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de "toate bunătățile", notează Herodot în Istorii, IV, 10-15, loc care este de așteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială, umană.

Strabon, la rândul său, arată că "Zalmoxis, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor" (Geografia, VII, 3, 5). Potrivit acestor teorii, Zamolxis ar putea fi privit mai degrabă ca un întemeietor al unei religii care propovăduia salvarea sufletelor după moartea fizică, asemeni lui Moise, nu drept zeitate.

De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la domnie, filosof, atestă un caracter uman, superior, e drept, dar nu divin al acestuia. Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme, cercetătorii au sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor, unele particularități ale cultelor celtice, percepte eseniene și elemente ale religie egiptene.  Importanța lui Zamolxis în contextul religiilor antice este recunoscută de o serie de autori din vechime. Destul de clar este Diodor din Sicilia atunci când vorbește despre trei mari profeți ai omenirii Zarathrusta al perșilor, Zamolxis al geților si Moise al evreilor.

În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de faptul că geto-dacii divinizau și alte zeități, două dintre ele considerate corespondente ale lui Marte și Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roșie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenți, element care poate conduce la ideea că această zeitate era priviă și drept protectoare a dragostei și maternității.

 

În panteonul zeităților din spațiul geto-dac apare și Gebeleizis, confundat de unii autori, așa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis, zeu al ploilor, al furtunii și fulgerelor. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creștină nord-dunăreană drept Sfântul Ilie.

Derzelas, de asemenea, este considerată o zeitate care aparține panteonului antic geto-dac. Unii cercetători îl privesc drept zeu al sănătății, un templu dedicat lui fiind atestat la Histria, în secolul al III-lea d.Hr.

Reprezentări ale unui personaj masculin, probabil zeitatea supremă a geto-dacilor, au fost descoperite în numeroase locuri de pe teritoriul României. La Agighiol, pe una dintre cnemidele (jambiere metalice folosite de soldați) descoperite aici, este reliefat potretul unui personaj care ține în mâna dreaptă un vultur, iar în mâna stângă un rhyton (vas conic din metal sau ceramică, cu vârful curbat în forma unui corn de animal). Același personaj este repezentat și pe o plăcuță de bronz descoperită la Polovragi, pe falera de la Surcea, masca de bronz de la Ocnița sau pe plăcuțele de la Letnița.

Alte obiecte descoperite de arheologi conduc la ideea unei dualități formate dintr-un Mare Zeu și o Mare-Zeiță. Reprezentări ale acestei perechi au fost evidențiate pe obiecte aparținând unor tezaure precum cele de la Lupu, Glice și Letnița. Individual, Marea-Zeiță este reprezentataă pe falerele tezaurului de la București-Herastrau și fibulele de la Bălănești și Coada Malului.

În cele mai multe cazuri, entitatea divină feminină este reprezentată ca fiind înconjurată de animale sau unele obiecte (șarpe, porumbei, vase ceramice ritualice etc). Prezența animalelor în aceste ar putea denota caracterul de protectoare a pământului, vegetației și ogoarelor atribuit de geto-daci Zeiței-Mamă. De altfel, în spațiul carpato-danubiano-pontic, este confirmat arheologic un cult al unei zeități feminine încă din perioada culturii Cucuteni, o serie întreaga de obiecte sau statuete reprezentând un idol feminin fiind deja descoperite.

Reprezentări zoomorfe sau antropomorfe ale unor zeități sau simboluri care arată protecția acestora asupra geto-dacilor au fost găsite în număr mare reliefate pe statuete sau figurine, precum cele descoperite la Dumbrava, Piscul Crăsani, Murgeni sau Cârlomănești, cele mai multe fiind datate din perioada secolelor II î.Hr.-II d.Hr. Unele dintre aceste obiecte, în special cele de mici dimensiuni, ar fi putut avea un rol în diverse practici ale magiei sau de amuleta protectoare pentru deținător.

În cadrul practicii cultelor locale, un rol important îl aveau sanctuarele și locurile considerate sfinte. De departe, Kogaionul, muntele sfânt al dacilor, reprezenta centrul spiritualității acestora, locul unde trăia Marele Preot și unde probabil erau inițiați preoții poporului geto-dac. Cu toate că există numeroase surse literare care atestă existența acestui centru, totuși nu se poate afirma cu exactitate localizarea sa. Astăzi avem mai multe variante de localizare, fiecare dintre ele susținută de argumente mai mult sau mai puțin puternice. În discuție se află, printre altele, piscurile montane Ceahlău, Dealul Grădiștii, Gugu și Omul.

 

Lupul dacic de la Cârlomăneşti (sec. I î.Hr.)

Cât despre sanctuare, acestea erau, de cele mai multe ori, localizate în afara zidurilor cetăților, în zone înalte, pe terase artificiale, fiind constituite, în general, din tamburi de andezit sau calcar dispuși simetric.

În simbolistica geto-dacă, un loc central este ocupat de lup, animal care, de altfel, este prezent în simbolistica a mai toate populațiile antice indo-europene. Puterea, adaptabilitatea și inteligența acestui animal au făcut din el un totem al războinicilor, însuși steagul de luptă al geto-dacilor fiind o stilizare fantastică a acestuia. Un alt animal reprezentat pe diverse obiecte într-un mod simbolic, cultic, este berbecul, asociat cu virilitatea și forța. Prezența lui este constantă în cultele sabaziace, dionisiace, metroace și mai alesîn cultul Cavalerilor Danubieni. Un rol deosebit de important în spirtualitatea geto-dacilor îl avea și cultul strămoșilor, care cunoaște un avânt deosebit în special în timpul regatului lui Decebal.

O dată cu cucerirea regatului lui Decebal de către romani, religia autohtonilor din acest teritoriu aproape că dispare, pe fundalul eliminarii fizice a preoților daci și a distrugerii templelor. Totuși, în spațiul rural și în zonele mai izolate, este de așteptat ca practicile cultice autohtone să mai fi supraviețuit o vreme, în paralel cu pătrunderea unor culte noi din imperiu, aduse de coloniști și soldații din armata imperială. Motivul care stă la baza atitudinii total intolerante a romanilor în legătura cu religia geto-dacilor este reprezentat de percepția noilor stăpânitori potrivit căreia credința și preoții ar putea acționa în zona rezistenței și a unor acțiuni îndreptate împotriva noii administrații.

Descoperirile arheologice demonstrează că vechile culte nu sunt uşor părăsite, reliefurile cu imaginea Cavalerului trac se regăsesc în toate zonele locuite de traci, inclusiv pe teritoriul geto-dac. Mitul Cavalerilor Danubieni, de origine dacică se menţine ca o constantă a spiritualităţii geto-dace, un cult de o mai mare complexitate decât cel al Cavalerului trac, fiind un cult cu "Mistere", se adresează iniţiaţilor şi face apologia nemuririi. Indiferent însă de condiţia materială şi spirituală a geto-dacilor din provincie, bogaţi sau săraci, iniţiaţi în anumite culte sau nu, aceştia aveau nevoie de un suport spiritual. Acelaşi fenomen este de presupus că se petrece şi în lumea dacilor liberi, nefiind încă destul de clar care sunt condiţiile în care s-a pierdut supremaţia spirituală a lui Zamolxis în aceste zone, arata Ioan Marius Grec.

 Cavaler trac

Figura legendară a reformatorului Zamolxis a supraviețuit peste veacuri în conștiința autorilor medievali, în scrieri precum "Historiam Gothica" a episcopului Don Rodrigo Jiménez de Rada din Toledo. Mitul zamolxian, de altfel, s-a bucurat de o largă răspândire în spațiul hispanic, în perioada secolelor V-XIII e.n., unele cronici spaniole promovând chiar ideea că hispanicii sunt descendenți ai geților, iar Spania ar fi fost întemeiată de poporul nord-dunărean. Când, în secolulal XV-lea, s-a compus stema Regilor Catolici, pe lângă Acvilă, Leul Leonului și Turnul Castiliei s-au trecut și însemnele personale ale regilor: Jugul și Săgețile (simboluri ale dacilor).

În istoriografia românească, miturile zamolxiene și perceptele spiritualității geto-dacilor sunt readuse la viață în evul mediu, de autori precum Dimitrie Cantemir, care, în lucrarea "Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor", notează:  "Dachii sunt mai viteji decât toți varvarii, și aceasta nu numai căci și cu sufletul și cu trupul sunt oameni prea vîrtoși, ce încă pentru căci ei nu cred precum moartea să fie sfârșitul vieții, ce socotesc ca cum ar fi o trecere la alte lăcașuri nouă."

Perceptul principal al spiritualității geto-dacilor, anume credința în nemurire și existența unei vieți veșnice, în care individul este recompensat pentru un trai pământean după norme și dogme clar stabilite, va fi elementul principal care va contribui la clădirea edificiului spiritual pe care se va așeza, mai târzius, creștinismul.

În perioada la care ne raportăm, cel mai răspândit rit de înmormântare în spațiul geto-dacilor era cel de incinerație, așa cum s-a concluzionat în urma analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole. Totuși, este atestat și ritul de înhumație, dar cazurile sunt mai rare. Pentru a se observa ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I-II d.Hr, putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care, în spațiul carpilor dintre Carpatii Orientali și Prut, din cele 1.363 de morminte cercetate, numără 1.111 (81%) de incinerație și 251 (19%) de înhumație, cele mai multe din cele din urma (241) aparținând unor copii. De altfel, arheologii au concluzionat deja, că, la nivelul întregului areal geto-dac, înhumația era folosită cu precadere în cazul oamenilor de vază și al copiilor.

De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din sec V-III î.Hr, la nivelul sec. II-III d.Hr., geto-dacii renunță aproape complet la construirea de morminte tumulare, excepție făcând dacii liberi din bazinele superioare ale Tisei și Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane. Morminte tumulare în număr mai însemnat sunt atestate în nordul Moldovei, datate în perioada sec. III-IV d.Hr, dar aparțin populațiilor scitice.

Totodată, analizând cele două perioade, se observa că în cea de-a doua, geto-dacii nu mai depun în morminte, lângă defuncți, piese de armament sau resturi de animale, decât în cazuri rare. Rămășitele umane, în cazurile de incinerație, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate, direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate și provin, în mare parte, de la cabaline și canine.

 Dac pe arcul lui Constantin

Morminte aparținând primelor trei secole d.Hr. sunt atestate atât în spații organizate, necropole, cât și izolat, prin gropi individuale sau chiar în interiorul așezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezența unor rămășițe umane îngropate la temelia locuințelor sau în podelele acestora, o practică probabil cu rol ritualic.

Existența sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spațiul european la acea vreme) în societate geto-daca este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea și cruzimea constatată în cazul altor civilizații antice, precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum, reiese că sacrificiul uman era ceva excepțional, practicat arareori, cu rol cultic, în relația dintre indivizi și divinitatea căreia i se cereau favoruri. Mai mult, este de așteptat ca mulți dintre cei destinați sacrificiului să fi fost prizonieri de război și nu membri ai comunității locale care efectua sacrificul.

Moștenirea spiritualității geto-dacilor poate fi regăsită și astăzi în unele elemente folclorice ale poporului român. Astfel, de pildă, unele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou au un fond arhaic autohton, precreștin, după cum opinează I.H.Crișan, în volumul Spiritualitea geto-dacilor. Autorul amintit arată cum Bela Bartok, analizând unele colinde românești, concluzionează că acestea se deosebesc de alte cântece de Crăciun specifice Europei Occidentale. Mai mult decât atât, versurile multora dintre colindele românești cu fond arhaic autohton nu au legătura cu Crăciunul creștin. La fel, în cazul unor alte sărbători creștine, precum Rusaliile sau Floriile, cercetările amănunțite au relevat unele obiceiuri ce pot fi puse în legătura cu rituri de fertilitate din vremea geto-dacilor.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morților, așa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescență a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Așa cum opinează Lucia Berdan, "priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică - rituală în riturile de trecere familiale, naștere, nuntă, înmormântare și este o practică de inițiere, care pregătește integrarea celui decedat în comunitatea strămoșilor neamului".

 

Un articol de Valentin Roman

Sursa: adevaruldespredaci.ro

 

 

1 comment

Comment from: PINTILIE STEFAN-CRISTIAN [Visitor]
PINTILIE STEFAN-CRISTIANCREDINŢA GETO-DACILOR ÎN NEMURIRE SE BAZA PE CARACTERISTICA DE REGENERARE A POMULUI VIEŢII
Pomul vieţii este reprezentat pe armele geto-dacilor, în mod special pe coifuri şi scuturi, pentru ca o parte din energia regeneratoare a acestuia să fie transferată asupra acestor ultime paveze în calea armelor duşmane şi astfel, trupul luptătorului să fie protejat. Conştientizarea acestei energii protectoare furniza eliberarea de teama morţii şi canaliza încrederea în nemurire spre un comportament de "berserkr" - luptători nordici care aveau furia unui urs şi luptau fără teamă de moarte, complet goi şi uneori fără armuri.
https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-2-credinta-in-nemurire---bazata-pe-pomul-vietii
06/25/15 @ 16:33

Leave a comment


Your email address will not be revealed on this site.
(Line breaks become <br />)
(For my next comment on this site)
(Allow users to contact me through a message form -- Your email will not be revealed!)