Pentru prima dată, o posibilă identificare a regelui Decebal[1] a fost dată de Emil Panaitescu[2], în anul 1923, care considera că un bust antic (datat, începutul sec. al II-lea d.Hr.) al unui nobil dac (pileatus), păstrat în colecţiile Muzeului Vaticanului, reprezintă monarhul dac. Această tentativă de a arăta că « portretul » lui Decebal ar fi reprezentat şi în ronde-bosse este de talie şi nu lipsita de interes[3].

Această sculptură a fost descoperită în cursul anului 1822, în Forul lui Traian, la Roma, de către guvernul francez care întreprinsese săpături arheologice cu autorizaţia papei Pio VII. Înălţimea ei totală este de 1,05 m, iar capul singur măsoară 0,60 m. Opera a cunoscut o serie de restaurări la nivelul bustului, gâtului şi capului : bustul - suport este modern, ca şi o parte din sprânceana stângă, parte din bărbă, şi o parte a ochiului stâng. Fizionomia personajului este naturală, realistă, privirea dreaptă, pătrunzătoare, ageră şi determinată (inflexibilă), dându-i aspectul unui bărbat cu o mare hotărâre de sine. El poartă o barbă destul de lungă, îngrijită, mustaţa bine « conturată », pomeţii sunt uşor proeminenţi, nasul este mai degrabă drept, nările relativ largi, arcadele şi sprâncenele sunt mari, îngrijit « desenate » de artistul antic, bine proporţionate cu ansamblul feţii, gura este potrivită, buza inferioară este puţin mai groasă decât cea superioară, forma bărbiei este ovală, disimulată de barba sa. Toate aceste caracteristici « descriu » imaginea unui om superior, inteligent şi cult. Capul este acoperit cu boneta dacică (pileus)[4], cu moţul aplecat înainte, simbol nobiliar purtat numai de clasa aristocratică dacă[5].

Acest impozant bust este păstrat în galeria numită « Braccio Nuovo », în  Muzeul Vaticanului, la Roma, cu numărul 127, inventariat sub nr.2214 (fig.1 a-c).

 

Fig. 1 a-c. Bust propus ca reprezentare posibilă a regelui Decebal, consevat în sala Braccio Nuovo, Muzeul Vaticanului, Roma (foto autorul).

 

...

Comparând acest bust de la Muzeul Vaticanului cu portretele atribuite lui Decebal de pe basoreliefurile Columnei lui Traian, se poate constata că asemănările sunt evidente. Dar, trebuie totuşi ţinut cont că aceste reprezentări (de pe Columnă) nu sunt toate în stare bună. Dintre figurile lui Decebal din scenele Columnei, cea mai bine conservată, pentru un mai bun studiu, este aceea din scena XXIV - confruntarea de la Tapae, care, după mai multe raţionamente şi argumentări, l-ar reprezenta pe regele Decebal[6]. Figura nobilului dac de la Braccio Nuovo prezintă multe asemănări cu profilul de la Tapae : forma generală a capului, adică linia sa văzută din profil este în mod practic aceiaşi la cele două sculpturi ; forma frunţii - dacă se urmăreşte linia celor două frunţi până în creştetul fiecărui cap se constată că ea este similară ; sprâncenele - felul de a reprezenta forma arcadelor sprâncenelor, se poate spune, este aceiaşi la ambele sculpturi ; desenul urechilor, al perciunilor, forma proeminenţei pomeţilor, profilul nasului şi al gurii, particularitatea bărbii, cu şuviţele sale şi maniera de a o purta, sunt indicii certe pentru a considera că cele două opere reprezintă în realitate acelaş personaj (fig. 2 a-b).

 

Fig. 2 a. Bustul de la Braccio Nuovo - Muzeul Vaticanului (foto autorul) ; b. Columna lui Traian, scena XXIV (Tapae) ; detaliu după Florea Bobu Florescu, Die Trajanssäule, Bukarest-Bonn, 1969.

 

Dintre numeroasele statui reprezentând pe Daci, o altă sculptură (începutul sec. II d.Hr.) de nobil dac (pileatus), având o statură şi o ţinută impresionantă, mi-a atras în mod deosebit atenţia. Ea face parte din aşa numita categorie de statui monumentale de Daci sculptate în porfir roşu-vişiniu şi marmură albă pentru Porticus Purpuretica, ansamblu arhitectural care a făcut parte din Forul lui Traian (Roma), şi această reprezentare sculpturală se găseşte actual la Florenţa. Mai precis, statuia care ne interesează decorează azi una dintre cele mai frumoase şi cunoscute grădini (care aparţine palatului Pitti) din Florenţa şi Italia, numită Giardino di Boboli[7] (fig.3). Această sculptură străjuie împreună cu o altă statuie de Dac, având capul descoperit (comatus), de o parte şi de alta a aleii care porneşte de lâgă marele portic al parcului situat în vecinătatea palatului Pitti.

 

Fig. 3. Statuia nobilului dac din Giardino di Boboli, la Florenţa (foto autorul).

 

Statuia este realizată în porfir roşu-vişiniu închis având o granulaţie destul de mare (feldspat), albă-cenuşie, capul şi partea inferioară a braţelor sunt din marmură, creându-se astfel o frumoasă şi armonioasă « simbioză » între porfirul şi marmura albă. Înălţimea totală a acestei opere este de aproximativ 2,20 m. În decursul timpului, i-au fost făcute o serie de restaurări şi de « completări » : la cap (la nivelul feţei), în regiunea gâtului, partea inferioară a braţelor şi mâinile, şi la extremitatea picioarelor. Capul se prezintă într-o stare relativ bună şi este legat de corp printr-un gât modern. Nobilul poartă boneta dacică (pileus) şi chipul său este încadrat de o barbă puţin alungită. Costumul său, specific dacic, înveşmântă personajul cu o mantie lungă, care depăşeşte genunchii săi, prinsă pe umărul său drept cu o fibulă în formă de disc, pantaloni largi, legaţi în jurul gleznelor cu ajutorul şireturilor de la încălţăminte (opinca, opinci = încălţăminte la Geto-Daci).

 

Această sculptură este menţionată pentru prima dată pe la începutul secolului al XVI-lea, la Roma, în colecţia din Palazzo Valle-Capranica. Pe urmă, în 1584, ea a fost cumpărată impreună cu ansamblul colecţiei de antichităţi a cardinalului Della Valle de cardinalul Ferdinando de Medici. Aceste opere de artă au fost, în mod sigur, expuse în Villa Medici, la Roma, şi fără îndoială, printre acestea se găsea de asemenea şi această statuie de nobil dac. După unele mărturii, în anul 1785[8] sau în 1788[9] sculptura intră în colecţia de la Palazzo Pitti, ca apoi să fie transportată, în 1819[10], în Giardino di Boboli. Nici una din aceste informaţii nu ne transmite data şi locul unde a fost descoperită statuia.

 

Din punct de vedere compoziţional, sculptura de la Florenţa se aseamăna cu statuile de Daci din porfir roşu aparţinând Muzeului Luvru[11]. În ceea ce priveşte datarea, analiza stilistică şi analogiile, susţinute şi de o serie de informaţii istorice, indică o dată aproximativă cuprinsă între anii 107 şi 115 d.Hr.[12]

 

Observând cu multă atenţie capul sculptat al nobilului dac de la Florenţa, se constată o mare asemănare cu cel păstrat la Muzeul Vaticanului, expus în sala numită Braccio Nuovo, nr. 127, inv. 2214. Comparând cele două figuri (portrete), se poate observa cu surprindere că trăsăturile lor se aseamănă foarte mult, pentru a nu spune că sunt chiar identice : forma capului la fiecare dintre cele două sculpturi şi felul de a purta fesul (pileusul) prezintă similitudini. Studiind mai în detaliu, se vede că pliurile formate de cele două bonete sunt aceleaşi, şi părţile care nu sunt acoperite (ale capetelor), în spate şi la frunte, sunt egale ca suprafaţă şi distanţă. De asemenea o serie de elemente foarte apropiate prezintă forma urechilor, a sprâncenelor care sunt uşor arcuite şi puţin încruntate, proeminenţa pomeţilor, lungimea şi aspectul nasului, gurile încadrate de mustăţile şi bărbile, tunse în acelaş fel.

 

Se poate deci afirma că asemănările între cele două portrete sunt atât de mari încât nu pot trece neobservate. Prin urmare, în urma acestor remarci, se poate susţine că cele două capete de nobili daci sculptate în marmură albă, cel al statuii din Giardino di Boboli la Florenţa şi cel al bustului de la Vatican, ne prezintă în realitate acelaş personaj.

 

Această identificare devine şi mai interesantă prin faptul că un al treilea cap de nobil dac (începutul sec. II d.Hr.), din marmură albă, conservat la Museo dell'Opera di Santa Maria del Fiore la Florence, asemănător cu celelalte două (cel de la Muzeul Vaticanului şi cel din Giardino di Boboli), a fost semnalat în 1992 de Gabriella Capecchi. Locul unde a fost descoperită această sculptură este necunoscut. În anul 1587 ea a fost menţionată pe faţada catedralei di Santa Maria del Fiore la Florenţa. Dimensiunea capului (numai capul este antic) de la nivelul bărbiei până la vârful fesului (pileus) este de aproximativ 0,45 m (fig. 4 a-c). Chiar dacă această operă antică este foarte deteriorată, datorită faptului că ea a fost expusă timp îndelungat la exterior, încă se pot distinge trăsăturile asemănătoare cu cele ale sculpturilor de la Vatican şi Giardino di Boboli[13].

  

Fig. 4 a-c. Cap de nobil dac păstrat la Museo dell'Opera di Santa Maria del Fiore, Florenţa (foto autorul).

 

În urma acestei « situaţii », după aceste constatări şi analize pertinente, se poate pune următoarea întrebare : de ce oare Romanii au sculptat trei statui de nobili daci reprezentând acelaş personaj, fapt nemaiântâlnit până acuma ? Prin urmare, se poate deduce că acest personaj ar fi un foarte important nobil dac, după toate aparenţele însuşi regele Decebal ; ar fi deci una din cele mai plauzibile explicaţii.

 

În ceea ce urmează, am făcut comparaţia « elocventă » între toate aceste « portrete » care sunt, după observaţiile făcute mai sus, susceptibile de a reprezenta în primul rând acelaşi personaj, un « Barbar », şi mai precis un Dac ; în al doilea rând, după numeroase analize şi comparaţii, am ajuns la concluzia că acest personaj ar putea fi Decebal, legendarul rege al Dacilor. Am încercat prin urmare să punem în evidenţă toate aceste imagini, din faţă şi din profil (stânga şi dreapta), pentru a confirma aceste ipoteze (fig. 5 I-XII).

  

Fig. 5. Detalii : (I) Roma, Columna lui Traian, scena XXIV (Florea Bobu Florescu) ; (II) Muzeul Vaticanului, sala Braccio Nuovo (foto autorul) ; (III) Florenţa, Giardino di Boboli (foto autorul) ; (IV) Florenţa, Museo dell'Opera di Santa Maria del Fiore (foto autorul).

  

Fig. 5. Detalii (urmare) : (V) Roma, Columna lui Traian, scena XCIII (Fl. Bobu Florescu) ; (VI) Muzeul Vaticanului, sala Braccio Nuovo (foto autorul) ; (VII) Florenţa, Giardino di Boboli (foto autorul) ; (VIII) Florenţa, Museo dell'Opera di Santa Maria del Fiore (Gabriella Capecchi).

  

Fig. 5. Detalii (urmare) : (IX) Roma, Columna lui Traian, scena CXLIV (Fl. B. Florescu) ; (X) Muzeul Vaticanului, sala Braccio Nuovo (foto autorul) ; (XI) Florenţa, Giardino di Boboli (foto autorul) ; (XII) Florenţa, Museo dell'Opera di Santa Maria del Fiore (foto autorul).

 

În continuare, trebuie semnalate câteva menţionări, care sunt probabil cele mai vechi (1582), în legătură cu un cap de « Barbar » atribuit lui Decebal, care a făcut parte dintr-o colecţie vândută la Veneţia : « un notamento di sculture vendibili in Venezia, inviato al Duca Alfonso II. dal suo ambasciatore Claudio Ariosti. ... Sculture in vendita a Venezia a. 1582. Nota di Claudio Ariosto pel Duca di Ferrara. Teste de homeni senza petto. Decebalo ... ducati 50 »[14]. Despre care sculptură anume atribuită lui Decebal este vorba, nu s-a putut fi identifica până acum. De asemenea despre un cap de « Barbar » păstrat la Londra, în Muzeul Britanic, găsim în literatura secolului XIX, precizări despre această operă ca fiind Decebal (?) : « Cette tęte est généralement supposée comme représentant Décébale, le formidable chef des Daces »[15] ; « Le Musée de Londres possčde une tęte antique de ce Décébalus »[16] (fig.6). Ignorăm total pe ce baze aceşti autori au putut atribui această sculptură lui Decebal. Considerăm această sculptură ca fiind improbabilă să reprezinte pe Decebal. Notăm de asemenea un alt cap antic pe care Aurel Decei[17] l-a considerat ca fiind regele Decebal. Acest bust se află în colecţia Muzeului Ermitaj la Sankt Petersburg (inv. A 247, vechi nr 51)[18] (fig. 7 a-b).

  

Fig. 6. Bust din marmură conservat la Londra - Muzeul Britanic ; Decebal (?) : după H. Brunn - Brukmann, Denkmäler griechischer und römischer Skulptur, Munich, 1888, t. I, 2, pl. 55.

  

Fig. 7 a-b. Bust de nobil dac (faţă şi profil) - Muzeul Ermitaj ; stânga - X. Gorbunova şi I. Saverkina, Greek and Roman Antiquities in the Hermitage, Leningrad, 1975 ; dreapta -  Magazin istoric, anul XVIII, nr. 3 (204), martie 1984.

 

Concluzie

Este foarte important de a fi subliniat următorul lucru, de a nu se pierde din vedere şi de a nu se uita faptul că istoria artei nu este o ştiinta exactă, ci mai curând un domeniu al analizelor, comparaţiilor, constatărilor şi ipotezelor plauzibile, şi nu un domeniu al dogmelor. Ipoteze solide, bine argumentate, comparate, etc., sunt necesare pentru ca un studiu să poată avansa ; în cazul nostru, este vorba despre identificarea « portretului » lui Decebal în arta statuară şi în basoreliefurile de pe Columna lui Traian. Punând în discuţie aceste probleme, vom putea aşeza pe baze noi şi solide studiul acestor teme de iconografie.

            În ceea ce priveşte cele două busturi, cel de la Muzeul Vaticanuluişi cel de la Ermitaj, dacă unul dintre ele ar fi să reprezinte pe regele Decebal, am pleda mai curând în favoarea celui din sala numită Braccio Nuovo (Vatican) ; în linii mari, el prezintă numeroase asemănări cu profilul de la Tapae (Columna, scena XXIV) : forma frunţii, urechii, perciunilor, pomeţilor, nasului, gurii, bărbii, fizionomia personajului etc., deci identificarea lui Emil Panaitescu ne pare pertinentă. În schimb, nu există aproape deloc similitudini între bustul de la St. Petersburg (Ermitaj), profilul de la Tapae şi celelalte statui menţionate mai sus : primul (de la Muzeul Ermitaj) are capul mai mare, mai alungit decât cel de la Tapae şi celelalte figuri studiate ; arcada sprâncenii este total diferită, ca şi nasul şi pomeţii, barba este mai bogată şi mai lungă, contrar trăsăturilor personajului din « scena » XXIV şi celorlalte sculpturi semnalate. Impozanta statuie din Giardino di Boboli şi capul antic din Muzeul Opera di Sta Maria del Fiore la Florenţa, care reprezintă, după toate probabilităţile, acelaşi personaj ca şi cel de la Vatican, constituie o posibilă confirmaţie a acestei identificări.

            Este adevărat că se poate pune în discuţie faptul că regele Decebal nu a putut fi capturat în viaţă cum, de exemplu, au fost făcuţi prizonieri şi aduşi la Roma, de Romani, atâţia regi « barbari », Iugurta (Iugurtha - rege al Numidiei, 118-105 î.Hr.) ou Vercingetorix (c.72-46 î.Hr., căpetenia coaliţiei triburilor de Gali răsculaţi (52 î.Hr.) împotriva Romanilor), dar, cum se ştie, el s-a omorât[19], şi deci el nu ar fi putut să « servească » de « model » pentru ca imaginea sa să poată fi studiată şi sculptată de artiştii romani oficiali, responsabili pentru partea « artistică » în vastul complex al Forului lui Traian la Roma. În schimb, capul lui Decebal a fost bine păstrat (datorită tehnicilor de conservare al epocii respective, şi probabil că medicul Criton a fost însărcinat cu acest lucru de către împăratul Traian) şi transportat în timpul verii anului 106 d.Hr. la Roma. Acest macabru « trofeu » a fost după aceea expus timp de mai multe zile în locul numit Gemoniae[20].

            În momentul acela este foarte probabil că printre mulţimea care a venit să vadă capul redutabilului rege dac se aflau de asemenea artişti romani veniţi pentru a-l studia, desena, etc. Dacă « privim » lucrurile mai în profunzime se poate deduce, că « nu-şi puteau permite » de a rata o astfel de ocazie, mai ales că se ştia foarte bine că imaginea (capul) lui Decebal va dispare în curând şi pentru totdeauna în apele fluviului Tibru (it. Tevere, lat. Tiberis). Acest eveniment, cu totul excepţional, nu putea să rămână indiferent populaţiei romane precum şi străine : oameni obişnuiţi, politicieni, intelectuali, militari de ordine publică (cohors urbana) şi evident pictori, sculptori veniţi din proprie iniţiativă, sau trimişi oficiali, pentru a « admira » şi imortaliza « portretul » faimosului rege dac.

            În timpul războaielor între Daci şi Traian Romanii au avut ocazia să-l vadă de aproape pe regele dac în timpul negocierilor de pace, la sfârşitul primului război în anul 102 d.Hr.[21] Şi, evident, nu se pot uita de asemenea confruntările între Decebal şi Domitian şi pacea între cele două tabere care a avut loc în anul 89 d.Hr. Contactul apropiat (deci martori oculari) a avut loc între Daci şi Romani, în urma « înţelegerii » încheiate între Decebal şi Domitian care prevedea ca numeroşi ingineri militari, arhitecţi, constructori, lucrători în piatră (pietrari), diverţi artizani romani, etc., să vină să lucreze în Dacia[22].

 

 

Dr Leonard VELCESCU - istoric de artă

Doctor în istoria artei - Sorbona şi EPHE (Paris) ; cercetător în istoria artei - CRHISM - E.A. 2984 - Universitatea « Via Domitia », Perpignan, Franţa ;

Adrese Internet : velcescu66@yahoo.fr ; http://statuidedaci.ro ; http://iccromania.org/ ; http://columnaluitraian.ro/ro/

 

 



[1] Decebal (Decebalus), rege al Daciei (România actuală) între anii 87-106 d.Hr. El s-a făcut remarcat în mod deosebit pe scena istoriei în urma războaielor purtate de Romani împotriva Dacilor în timpul domniilor împăraţilor Domitian (Domitianus, 81-96 d.Hr.) şi Traian (Traianus, 98-117 d.Hr.). În perioada lui Domitian, Decebal împreună cu Dacii, aceşti faimoşi războinici, au pus pe Romani chiar în situaţia de a semna pacea, care era destul de favorabilă monarhului dac ; el primi, în urma acordului acestei păci, importante sume de bani, i se trimitea, ca unui aliat, arme, maşini de război, precum şi meşteri lucrători, ingineri pentru construcţii militare pe care vroia să le edifice, şi artizani de toate felurile, şi un tribut regulat (stipendium - tribut, contribuţie în bani ; cf. Cassius Dio, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4 ; Fontes, t. I, p. 481, 685). Istoricul antic Cassius Dio a lăsat o foarte frumoasă mărturie despre regele Decebal, op. cit., LXVII, 6, 1 : « Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.» ; vezi şi Fontes, t. I, p. 683.

[2] Emil Panaitescu, « Il ritratto di Decebalo », ED, I, 1923, p. 406 (La testa di Decebalo del Museo Vaticano) şi următoarele, fig. 11 (din faţă şi din profil) (Decebalo del Museo Vaticano, Nr. 127 : La conclusione s'impone : da sč : il capo del nobile dacico del Museo Vaticano non puo essere altro che quello del re Decebalo).

[3] Până în prezent, istoricii de artă s-au ocupat numai cu identificarea figurii lui Decebal în scenele de pe Columna lui Traian, la Roma. Dintre cele opt « imagini » propuse, se poate spune că două sunt de o certitudine evidentă : sinuciderea din scena CXLV şi prezentarea capului din scena CXLVII, cu toate că această « imagine » este foarte deteriorată. Alte patru prezintă de asemenea un mare grad de siguranţă : chipul din scena XXIV - lupta de la Tapae, cel din scena LXXV - capitularea Dacilor după terminarea primului război (102 d.Hr.), cel din scena XCIII - la intrarea unei cetăţi, organizând pe Daci în vederea unui nou război împotriva Romanilor, şi figura din scena CXXXV - sub bolta din pădure, între două căpetenii dace. În ultimele două scene identificarea lui Decebal este mai puţin sigură şi prezintă unele dificultăţi : scenele CXXXIX şi CXLIV. În scena CXXXIX (discursul unui « comandant » în faţa unui grup de Daci, în mijlocul unei păduri), problema este că personajul principal nu poartă pileus şi deci nu este un nobil dac. În scena CXLIV (grup de cavaleri daci), scutul presupusului Decebal nu este acelaşi cu cel regal din scena CXLV (în momentul tragic al sinuciderii). Două soluţii ar fi posibile : probabil că scenele CXLIV şi CXLV fac parte din acelaşi « tableau » ; grupul de călăreţi din scena CXLIV, reprezentând nobili daci, încearcă cu disperare să vină în ajutorul regelui dac în momentul sinuciderii din scena CXLV, sau efectiv el (Decebal) este reprezentat în scena CXLIV şi atunci sculptorii antici au « greşit » reprezentând două scuturi diferit ornamentate sau au ignorat complet acest detaliu, considerându-l ca secundar.

[4] Pileus sau pilleus, semn de distincţie a nobilimii dace, este o varietate de căciulă (fes, bonetă) de stofă, din blană de animale, etc., de culoare roşie.

[5] Pileatus este numele dat pentru a desemna nobilul dac iar comati sunt oamenii din popor. Izvoarele istorice antice ne aduc la cunoştinţă o pătură nobiliară dacă numită în limba geto-daca, tarabostes ; Iordanes (Getica, V, 40) care s-a inspirat după Dion Chrysostomos : « Qui dicit primum Tarabosteseos, deinde vocatos Pilleatos hos, qui inter eos generosi extabant, ex quibus eis et reges et sacerdotes ordinabantur» : « Acesta spune (Dion Chrysostomos) că mai întîi s-au numit « Tarabostesei », pe urmă « Pilleati », iar dintre ei erau numiţi regii precum şi preoţii lor. » (Iordanes, trad. de Olivier Devillers, Paris, Les Belles Lettres, 1995, p. 17 ; Fontes, II, 1970, p. 412 ; Constantin C. Petolescu, Decebal, regele Dacilor, Bucureşti, 1991, p. 41).

[6] Vezi de asemenea : R. Vulpe, Despre portretul lui Decebal, Apulum, 13, 1975, p. 76 ; idem, Columna lui Traian, Bucureşti, 1988, p. 55.

[7] Semnalez articolul, destul de complet, despre această statuie din Giardino di Boboli la Florenţa, cu o bună bibliografie, al lui Nicolae Sabău,  « Trei statui din porfir, reprezentînd daci, la Florenţa » (« Trois statues en porphyre, représentant des Daces, ŕ Florence »), Apulum, 14, 1976, p. 483-491, cu 7 figuri în text şi un rezumat în limba franceză ; vezi de asemenea : Aurelio Gotti, Le Gallerie di Firenze, Firenze, 1872, p. 306 : Quatro re pregioni, tre di porfido et uno altro di marmo, ...; P. G. Hübner, în Monatshefte für Kunstwissenschaft, IV, 1911, p. 353, 364-365 ; Richard Delbrueck, Antike Porphyrwerke, Berlin-Leipzig, 1932, p. 43-49 şi pl. 4 (în afara textului) ; Francesco Gurrieri, Judith Chatfield, Boboli Gardens, Firenze, 1972, p. 40 şi fig. 30-34 : The Dacian prisoners ... The two statues reprezent ancient barbarian Kings ...; Ion I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, 1980, p. 81, nr. 22 şi fig. 23 ; Jutta Pinkerneil, Studien zu den Trajanischen Dakerdarstellungen, 1983, p. 187 şi următoarele, şi p. 333, nr. 60: Dakerstatue, Pileatus, Florenz, Giardino Boboli ; Lucilla De Lachenal, « I prigionieri daci della Collezione Medici-Della Valle.. », dans Boboli 90, Firenze, 1991, p. 609-621, fig. 201.

[8] François Inghirami, Description de l'Imp. et R. Palais Pitti et du R. Jardin de Boboli, Poligrafia Fiesolana, 1832, p. 106 : « Les deux statues colossales de porphyre... qui appartenaient autres fois ŕ la villa Medicis, et qui ont été transportés ŕ Florence en 1785, et placés dans ce jardin royal l'an 1819 par les soins du comte Baldelli, qui était conservateur du palais [Pitti] ».

[9] După inventarul publicat de F. A. Visconti, cf. Documenti Musei, IV, 81.

[10] După François Inghirami (vezi şi nota 8), statuia a fost adusă în Giardino di Boboli în anul 1819, în timp ce N. Sabău ne dă o dată puţin mai veche, anul 1810, în articolul său (v. la nota 7), publicat în Apulum, 14, 1976, p. 489 : «"Peregrinările" acestor statui se încheie în anul 1810, când două dintre ele vor fi aduse în " Giardino di Boboli "... ».

[11] R. Delbrueck, Antike Porphyrwerke, Berlin-Leipzig, 1932, p. 43-46 şi pl. 3.

[12] N. Sabău, op. cit., p. 484-490.

[13] Gabriella Capecchi, « Non di Arnolfo, ma antichi. Due precisazioni su un falso Profeta e su un Dace prigioniero (Il Dace prigioniero dell'Opera del Duomo a Firenze) », în Artista (Critica dell'arte in Toscana), 1992, p. 28-35 :

« ..., la testa dell'Opera del Duomo si colloca, con assoluta precisione, a fianco della sua gemella oggi in Boboli. Quest'ultima, dunque, ci rende anche per dimensioni l'aspetto originario della nostra, prima che una secolare permanenza nei giardini (gli Orti Oricellari, ma prima ancora Gualfonda) la disintegrasse senza rimedio, riducendola al consunto fantasma presente. Mentre viceversa il "Profeta" dŕ l'esatta premonizione di cosa il Dace di Boboli č condannato a diventare, se si insistesse a lasciarlo, cosi indifeso ed esposto, all'aperto ».

Traduction : « În treacăt fie spus că şi capul de la Opera del Duomo poate fi plasat fără nici o ezitare lângă geamănul lui actualmente în grădina Boboli. Capul de la Boboli redă cu fidelitate şi din punct de vedere al proporţiilor aspectul iniţial al capului despre care s-a vorbit mai sus, mai înainte să fi fost atât de iremediabil degradat de eroziunea datorată unei expuneri exterioare seculare (mai întâi la Gualfonda şi apoi în Orti Oricellari). În acelaşi timp aşa zisul "Profet" redă imaginea exactă a ceea ce va deveni Dacul din Boboli dacă e lăsat în continuare expus în aer liber şi fără nici o protecţie ».

[14] Documenti inediti per servire alla storia dei musei d'Italia, vol. III, 1880, p. 3-4.

[15] Taylor Combe, Description of the col. of ancient marbles in the British Museum, t. III, Londra 1818, pl. VI.

[16] Henry D'Escamps, Description des marbres antiques du Musée Campana ŕ Rome, Paris, 1856 (Rois Daces. Tętes colossales en marbre).

[17] Aurel Decei, « Adevăratul chip al lui Decebal », în Magazin istoric, anul VIII, nr. 6 (87), iunie 1974, p. 7-8 şi figura de la pagina 2 : « Povestea chipului lui Decebal nu s-a sfîrşit. Aşa cum am arătat de la început, există şi unele reprezentări în busturi. Unul din ele aflat în Muzeul Vaticanului, în galeria Braccio Nuovo, sub nr. 127, a fost socotit tot de E. Panaitescu drept Decebal, chipul respectiv fiind folosit ca atare şi pentru ilustrarea unor lucrări istorice. Împotriva acestei identificări se ridică însă o serie de obiecţii ». Aici, Aurel Decei pune în discuţie faptul că partea posterioară a bustului de la Vatican nu este terminată şi că acest cap era probabil ataşat la un perete de la Basilica Ulpia, avînd deci un loc secundar şi nu putea să-l reprezinte pe Decebal în acea incintă. Cu alte cuvinte, acest loc secundar nu era corespunzător marelui rege dac Decebal şi : « Acest bust reprezintă, pur şi simplu, un tarabost,... Avînd în ochi şi în minte imaginea cea adevărată a lui Decebal de pe Columna lui Traian, să ne apropiem acum de bustul cel mai maiestos al regelui dac, care de la Roma, din acelaşi Forum Traiani, a ajuns să împodobească celebrele galerii de sculptură greco-romană ale Muzeului Ermitaj din Leningrad. ... A fost descris şi făcut cunoscut printr-o admirabilă fotografie, mai întîi de Henry d'Escamps,  în lucrarea Marbres antiques du Musée Campana ŕ Rome, ..., Paris, 1856, fiind reprodus şi în a doua ediţie intitulată Galerie des marbres antiques du Musée Campana ŕ Rome. Sculptures grecques et romaines (Berlin-Londres, 1868). Descriind aceste "capete colosale de marmură", d'Escamps le socoteşte ca aparţinînd "regilor daci" şi adaugă : "După toate probabilităţile, cel mai frumos şi mai nobil din aceste capete reprezintă portretul regelui Decebal"... ». Radu Vulpe, « Despre portretul lui Decebal », în Apulum, XIII, 1975, p. 78-81, fig. 9-10 : « Cu deosebire le-au atras atenţia două mari busturi de marmură, foarte frumos sculptate, reprezentînd figuri de pileaţi, impresionante prin înfăţişarea lor gravă şi autoritară. Unul, de o expresie severă, fermă, descoperit în 1822 şi păstrat în Muzeul Vaticanului din sala numită "Bracio Nuovo", a fost identificat cu Decebal, într-un erudit studiu publicat în 1923, de regretatul Emil Panaitescu, ... Al doilea bust, de dimensiuni puţin mai mari..., a fost descoperit în 1855, în Forul lui Traian ..., fiind conservat azi în Muzeul Ermitajului din Leningrad. A fost atribuit pentru prima dată lui Decebal de către Henri d'Escamps [Marbres antiques du Musée Campana ŕ Rome, Paris, 1856 - n.a.]. Această identificare, acceptată şi de Wilhelm Froehner [La Colonne Trajane, Paris, 1865, p. 5 - n.a.], dar respinsă ca "una falsa ipotesi" de Em. Panaitescu [« Il ritratto di Decebalo », în ED, I, 1923, p. 408, nota 2 - n.a.], este acum reactualizată de cunoscutul orientalist Aurel Decei..., cu o entuziastă stăruinţă, teza referitoare la identitatea bustului de la Ermitaj cu Decebal... În concluzie, busturile de la Vatican şi de la Ermitaj, aparţinînd deopotrivă unor nobili daci anonimi, ... servind exclusiv ca ornamente arhitectonice ale unei imense construcţii din Roma, nu pot avea nici o legătură cu problema portretului lui Decebal » ; a se vedea răspunsul la acest articol : A. Decei, « Adevăratul chip al regelui Decebal », în Sargetia, XIV, 1979, p. 84-90, fig. 11 ; Aurel Decei rămîne în continuare fidel ideilor sale de altădată în ceea ce priveşte bustul de la Ermitaj, aducînd în acelaşi timp noi completări şi referinţe.

[18] Pentru prima dată s-a afirmat că acest bust ar reprezenta regele Decebal : Henry d'Escamps, Description des marbres antiques du Musée Campana ŕ Rome, Paris, I, 1855, pl. 85.

[19] Vezi pe Columna lui Traian scena CXLV - moartea regelui Decebal.

[20] Textul explicit al istoricului Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 14, 3, relatează : « Decebal, ..., îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma » (vezi Fontes, I, p. 695) ; acest episod este completat şi de inscripţia găsită în 1955 la Ostia, care consemnează pe scurt : « Decibali caput ... in scalis Gemoniis expositum » (A. Degrassi, Inscriptiones Italiae, XIII, fasc. I, fragm. XX, 177, 198-199, 226-227) ; această inscripţie referitoare la capul lui Decebal ne aduce la cunoştinţă că după ce fusese adus la Roma (în vara anului 106), a fost expus mai multe zile, înainte de a fi aruncat în Fluviul Tibru, în dezaprobul Romanilor, pe treptele săpate în piatră numite Gemoniae, care coborau panta N.-W. a Colinei Capitolium spre Forul roman. Lat. gemonić (scalć) « scara gemetelor », la Roma unde se expuneau cadavrelor condamnaţilor după strangularea lor înainte să fie azvârlite în Tibru.

[21] Columna Traiană - vezi scena LXXV : Dacii cer pace.

[22] Marie Turcan-Deleani, « Les monuments représentés sur la Colonne Trajane ; schématisme et réalisme », în Mélanges d'archéologie et d'histoire, LXX, 1958, p. 170-171 : « Il est vraisemblable que de telles représentations étaient faites d'aprčs des documents rapportés des campagnes. Qu'un historiographe, ou le chef lui-męme, ait noté au jour le jour les événements, accompagnant son récit de croquis ou de plans, est un fait admis. ». Autorul se sprijină de asemenea şi pe opinile legate de acest subiect redactate de Lehmann-Hartleben, Die Trajanssäule, Berlin-Leipzig, 1926, p. 139 ; Emil Panaitescu, « Il ritratto di Decebalo », în ED, I, 1923, p. 409 : « Artisti, architetti, ingegneri romani sono stati in Dacia, a Sarmizegetusa e molto probabilmente hanno lavorato proprio sotto gli ordini diretti di Decebalo, poichč egli li richiese da Roma. Alla firma della pace con Domiziano (a. 89) Decebalo chiese maestri, construttori, esperti in qualsiasi arte della pace o della guerra... ». Cum se poate constata, autorul Emil Panaitescu affirmă chiar că regele dac a putut fi observat şi studiat de Romani (înainte chiar cuceririi lui Trajan, în 101-102, 105-106 d.Hr.), care au venit în Dacia după pacea semnată între Decebal şi Domitian, în anul 89 d.Hr.; R. Vulpe, op. cit., p. 71, aici autorul afirmă scepticismul său în cea ce priveşte afirmaţiile lui Emil Panaitescu, spunând : « Şi nici n-avem dreptul să ne imaginăm că la curtea sa de la Sarmizegetusa ar fi venit vreodată sculptori sau pictori pentru a-i studia figura şi a o reprezenta în vreuna din operele lor. Nici cel mai slab indiciu nu sprijină o atare presupunere » ; Constantin C. Petolescu (Decebal, regele dacilor, Bucarest, 1991, p. 39) vine în contrazicere cu scepticismul lui Radu Vulpe şi, în acelaşi timp, confirmă opinile lui E. Panaitescu : « După părerea lui Emil Panaitescu, Traian a fost însoţit în Dacia de o echipă de pictori şi sculptori, care ar fi imortalizat diferite aspecte ale campaniilor dacice. Scepticismul manifestat în această privinţă de Radu Vulpe nu este pe deplin justificat. Astfel, la Pliniu cel Tînăr citim în Panegiric, cînd îşi închipuie viitorul triumf al lui Traian : "Mi se pare că văd tablourile pline de isprăvile groaznice ale barbarilor...". Cel puţin Apolodor a luat parte la războaie, făcînd parte din statul major al împăratului, şi fără îndoială că lui i-a venit gîndul să împodobească fusul Columnei cu imagini din războaiele dacice. Romanii au avut prilejul să vadă direct chipul lui Decebal măcar o singură dată, cu ocazia capitulării dacilor după primul război » ; vezi Pliniu cel Tânăr : Panegyricus, 17, 1-2, în Fontes, I, 1964, p. 482-483 : videor intueri immanibus ausis barbarorum onusta fercula et sua quemque facta vinctis manibus sequentem.

 

No feedback yet

Leave a comment


Your email address will not be revealed on this site.
(Line breaks become <br />)
(For my next comment on this site)
(Allow users to contact me through a message form -- Your email will not be revealed!)